Un discurs al Lui Sant Kirpal Singh, ţinut cu ocazia inaugurării şcolii din Manav Kendra, în 21 iulie 1972, în India

Omul este considerat ca fiind coroana şi măreţia acestei creaţii. “Omul nu este doar la începutul dezvoltării sale, el nu este doar unealta sa şi beneficiarul ei, ci el trebuie în primul rând să fie văzut ca şi justificarea şi ca şi ţelul ei.“

“Omul“, precum ne-a spus Isus Hristos, “pe care Dumnezeu l-a creat după chipul Său“, ar trebui să se dovedească vrednic ca să primească binecuvântarea Lui. Dar din păcate omul din ziua de azi nu a împlinit majoritatea aşteptărilor. Vanitatea lui l-a făcut din ce în ce mai mult să se considere ca fiind însuşi centrul lumii şi să-şi uite greşelile sale. Sistemul de învăţământ care ar fi putut ajuta la remedierea neîndeajunsurilor şi care ar fi putut ajuta la evoluţia lui în toate direcţiile, s-a dovedit ca fiind jalnic de inadecvat. Din acest motiv, un elev din ziua de azi nu mai este în stare să dobândească ştiinţa adevărată care i-ar putea ajuta să dobândească adevărata înţelegere a vieţii, ce duce la gânduri corecte, cuvinte corecte şi la fapte corecte. În realitate, adevăratul ţel al educaţiei constă în dezvoltarea caracterului şi a individualităţii unui elev, precum şi a înţelepciunii lui, a puterii voinţei şi a puterii sufletului său.

Cea mai bună educaţie este aceea, care ne învaţă că ţelul tuturor cunoştinţelor este cel de a servi.

Acest “a servi“ este doar un alt nume pentru iubire şi coapartenenţă, care este adevărata esenţă a vieţii personale şi sociale. Iubirea şi coapartenenţa aduc pacea, prietenia şi smerenia cu sine – valori de bază ale vieţii – a căror importanţă a fost accentuată totdeauna de către învăţaţii şi profeţii Indiei şi ai lumii. Însufleţirea acestor valori, practicarea lor şi însuşirea lor din toată inima în viaţă, este ceea ce se numeşte spiritualitate. “Spiritualitatea“ nu este numele unor dogme religioase. Fapt este însă că în viaţa spirituală nu este loc pentru observaţii dogmatice. Odată, Huen Tsang, administratorul Universităţii din Nalanda i-a pus o întrebare lui Shil Bhadra: “Ce este ştiinţa?“ El a răspuns: “Fiule, ştiinţa este cunoaşterea tuturor principiilor şi legilor vieţii. Cel mai bun principiu de bază al vieţii este compasiunea – a împărţi cu alţii ceea ce avem.“ El a spus pe mai departe că cei ce îşi pregătesc alimentele doar pentru ei înşişi, sunt hoţi. Isus a întrebat odată pe ucenicii Săi: “Ce-i foloseşte omului dacă el câştigă lumea întreagă, dar sufletul lui suferă daune?“ Vocea din ei, care a dat răspuns: “Nimic Isus, nimic“, era vocea spiritualităţii. Guru Gobind Singh a spus: “Cei ce-i hrănesc pe săraci şi nevoiaşi, îmi dau şi mie hrană.“ Această capacitate de a dărui, este cunoscută ca fiind spiritualitate. Fără ea, orice educaţie devine doar un exerciţiu fără valoare. Precum a spus Gentile, un mare gânditor: “O şcoală fără conţinut spiritual este o absurditate.“

Educaţia modernă este în mare măsură egocentrică şi îi face pe oameni să nu fie spirituali şi sociali; ei păşesc în viaţă cu părerea că trebuie să dobândească bani şi renume pentru propriile plăceri personale. Ei uită între timp că adevăratul noroc începe de abea când omul se ridică deasupra propriei sale mici persoane – egoul său – şi dacă tinde la sinele mai înalt.

Cel mai important lucru în educaţie este relaţia ei cu viaţa. “Ştiinţa fără fapte este goală ca şi o umbră.“ Educaţia nu este ca şi un pergament uscat, ci ea este “apa vie a spiritului“. Şcoala ar trebui să fie casa profesorilor şi a elevilor, care în timpul studiilor lor, la locul de joacă şi în viaţa lor de zi cu zi reflectă apreciata calitate a smereniei. Atâta timp cât ştiinţa noastră nu ne face în stare să ne însuşim nobilele lucruri ale vieţii, nu şi-a îndeplinit scopul. Al Ghazali, un om al erudiţiei  şi meditaţiei spune în cartea sa “Copilul“: “Să ştii copilul meu, că ştiinţa fără fapte e o absurditate, iar cel mai nobil fapt este de a servi.“ Principala boală a educaţiei prezente este că ea are drept urmare o separare între inimă şi minte. Ea pune accent pe dezvoltarea minţii şi ascute într-o anumită măsură judecata. Dar mai importantă este eliberarea inimii. Acest lucru se va întâmpla când judecata se va trezi şi se va transforma în compasiune pentru cei săraci, slabi şi nevoiaşi. Spiritul de sacrificiu creşte din inimă, de aceea trebuie ca inima să se dezvolte.

Tinerii ar trebui:

1-să tindă spre idealul de a servi şi nu spre pasiuni;

2-să fie simpli, căci simplitatea înseamnă putere;

3-să înveţe să colaboreze între ei şi să nu permită ca să li se pună drept piedică diferenţa între religii şi diferenţele între opiniile politice ale apartenenţelor;

4-să accepte idealul creator care priveşte omenirea ca pe o unitate şi servirea omenirii ca fiind ţelul tuturor cunoştinţelor.

Profesorii ar trebui să-i înveţe pe elevi într-un spirit de iubire şi simpatie, să lege cunoştinţa cu influenţa stimulatoare, iar ştiinţa cu iubirea. Un om poate să treacă cu succes de toate examenele unei universităţi, dar să rămână totuşi neştiutor faţă de adevărurile vieţii. El poate că a citit mii de cărţi, dar totuşi să nu fie mai bun decât un om fără studii. De abea prin adevărata educaţie va deveni cu adevărat învăţat; iar sufletul tuturor educaţilor este politeţea. Studiile pot să ne facă să fim mândri, însă educaţia ne face modeşti.

Este un lucru foarte ciudat că educaţia şi agricultura se aseamănă în atâtea privinţe. Kshetra (terenul) sufletului trebuie cultivat prin a învăţa să ne stăpânim dorinţele şi sentimentele. Cine altcineva decât Buddha ar fi putut exprima acest lucru mai bine – când a explicat detaliat potrivirea aceasta, a spus: “Eu ar, eu însămânţez şi cresc, şi prin aratul şi semănatul meu recoltez fructul nemuritor. Terenul meu e religia; buruienile pe care le stârpesc sunt pasiunile; plugul meu e înţelepciunea, iar seminţele mele sunt puritatea.“ Rishii noştri s-au rugat: “Tamso ma Jyo- tirgamaya“  (“Condu-mă din întuneric, în lumină.“)

Dar acea întunecime nu poate fi iluminată într-o zi. Cărămizile, mortarul, comoditatea şi luxul nu pot să înveţe aşa ceva. Atmosfera deosebită e cea care poate îndeplini aceste aşteptări. De aceea în şcoală trebuie acordată o mai mare atenţie atmosferei, o mai mare atenţie decât regulilor, manualelor şi clădirii.

Inima fragedă a unui copil nutreşte după o conducere foarte sensibilă. Într-adevăr, educaţia începe chiar înainte de naştere, deci prin urmare fiecărei mame gravide trebuie să i se acorde grijă şi mai multă. Este legătura constantă cu puterile nobile, ce o au  oamenii plini de calităţi. Un copil este centrul vieţii creatoare. El trebuie să se dezvolte ca şi o floare, uşor, nu cu violenţă. Nu permiteţi închiderea copiilor în mecanisme de examinare; nu permiteţi ca ei să fie trataţi cu dispreţ şi nu permiteţi ca ei să fie insultaţi.

Fructele societăţii sunt de patru feluri: Primul fruct este Arta, care se referă la aspectul economic al educaţiei. Al doilea e Dharma, care învaţă respectul faţă de lege. Kama se îngrijeşte de o dezvoltare liberă şi perfectă a omului. Cel mai important însă, este cel de-al patrulea fruct, Moksha, completa eliberare. Este eliberarea de eul nostru mai mic, care ne face să scăpăm de bigotismul nostru orb, de îngustimea minţii noastre şi de patriotismul nostru exagerat. Dacă educaţia noastră nu ne face în stare să ne ridicăm deasupra eului nostru obişnuit, nu ne ridică concepţia noastră morală simplă ce e deasupra câmpului nostru vizual normal, atunci ea nu îşi îndeplineşte scopul ei adevărat. Este un fapt deplorabil că educaţia actuală, care ar trebui să asigure o dezvoltare completă a personalităţii umane, reuşeşte să dea doar o pregătire incompletă şi inadecvată pentru viaţă.

În această evoluţie şi situaţia şcolii joacă un rol important. Cuvântul german “Kindergarten“ (grădiniţă) este foarte explicativ în acest context. Dă indicii referitoare la faptul că fiecare şcoală ar trebui să fie situată într-un loc minunat. În vechea Indie, fiecare Ashram a fost o grădină a naturii. Manav Kendra era situată într-un loc sănătos şi pitoresc din valea Doon, care oferă o panoramă minunată şi atrăgătoare pe vârfurile înzăpezite din Himalaya. În adevărata tradiţie a Manav Kendrei – Centrul pentru oameni – aparţine întregii omeniri, pentru a genera înţelegere, pace şi progres. Aceste instituţii sunt dedicate realizării concrete a unităţii umane şi crează un concept complet nou al unei educaţii unitare şi al unui mod de viaţă moral, corespunzător principiilor etice ale spiritualităţii.

Corpul omenesc este adevăratul templu al Domnului. Dumnezeu trăieşte în templul corpului, care a fost creat de El în pântecele mamei, şi nu în templele construite de mâini omeneşti. Fără transformarea interioară omul nu poate face faţă mai mult timp dezvoltării pe toate planurile în viaţa lui. Pentru a îndeplini această sarcină vitală şi indispensabilă, domeniul educaţional trebuie să fie schimbat, ca el să poată da societăţii bărbaţi tineri şi femei tinere, care sunt educaţi nu numai intelectual, ci şi emoţional, ca ei să fie lideri energici, realişti şi creatori. Ne străduim să creem o asemenea atmosferă în care oamenii pot să crească şi să se dezvolte pe deplin, fără să piardă legătura cu sufletul lor.

Ţelul este ca priorităţile acestui loc să constituie dezvoltarea pe mai departe a omului, să satisfacă necesităţile spirituale ale lui, acestea înaintea altor lucruri cum ar fi: satisfacerea materială, bucuriile şi plăcerile. Bineînţeles că educaţia va fi orientată spre spiritualitate şi nu cu scopul de a trece doar examene şi de a dobândi certificate şi diplome sau pentru a căuta ocupaţii, ci pentru a amplifica capacităţile morale, etice şi alte capacităţi existente, şi pentru a deschide noi posibilităţi şi orizonturi, pentru a îndeplini visul în realitate.