Nu-L putem recunoaşte pe Dumnezeu prin simţurile orientate în exterior, prin intelect sau prin curenţii vieţii,numiţi şi Pranas. Doar sufletul Îl poate recunoaşte – doar ceea ce se aseamănă se poate recunoaşte.

Sant Kirpal Singh

De Sant Kirpal Singh, referitor la o poezie pe care a scris-o către Maestrul Său, Baba Sawan Singh

Acest imn care tocmai a fost cântat, este o rugăciune a elevului către Maestrul Său.

El spune: “Tu mi-ai rănit inima. Acum nu mai există niciun alt remediu decât Tu însuţi! Remediul pentru rănile acestei inimi se află doar în mâna Ta, niciun alt medic nu o poate vindeca. Tu pleci, dar nu ne uiţi!“

Aşa sună această rugăciune. Maestrul nu ne uită niciodată, e adevărat. Însă din inima plină de durere a elevului vin aceste cuvinte: “Pentru Dumnezeu, nu ne uita, Te rugăm! Noi nu Te putem uita, nici Tu să nu ne uiţi pe noi! La urma urmei noi suntem ai Tăi. Dacă Tu ne uiţi, cine va vindeca rănile inimilor noastre? Care este remediul care ne rămâne atunci? Ce ameliorare poate exista pentru inima noastră care e plină de suferinţele cauzate de dorul de a-L vedea pe Maestru?“

Nimic – nu există cuvinte, nu există alinare care ar putea ajuta. În realitate Maestrul nu-l uită niciodată pe elev. Totuşi, elevul plânge: “Am doar o inimă, dar Tu ai pus stăpânire pe ea, ce să fac? Nu pot să mă gândesc la nimeni, decât doar la Tine.“

Voi aveţi o inimă, nu zece sau douăzeci. Nu puteţi să dăruiţi o inimă aici, alta dincolo. Aveţi doar o inimă şi ea este tronul Domnului. Nu lăsaţi pe nimeni altcineva în afară de Dumnezeu, să se aşeze pe acest tron.

Dar ce facem noi? Lăsăm acest loc pradă tuturor lucrurilor lumeşti şi Îl detronăm prin acest lucru pe Dumnezeu. Guru Arjan spune: “Maestrul îşi iubeşte elevii şi îşi aminteşte de ei cu fiecare respiraţie făcută.“ Poate o mamă să uite de copilul ei mic? Chiar dacă ea lucrează într-o altă încăpere; poate tocmai face ceva în bucătărie în timp ce copilul ei este în camera lui, dar legătura între cei doi există în continuare! Dacă copilul se mişcă, laptele din pieptul ei începe să curgă şi dacă copilul cel mic plânge, ea lasă totul imediat la o parte – fie şi cel mai de preţ lucru – şi fuge la copilul ei. Tot aşa suntem şi noi copiii Domnului, copiii “Dumnezeului în om“. El nu ne uită. Dar prin dorul inimii, elevul se roagă în următorul fel: “Nu ne uita. Căci la urma urmei suntem ai Tăi, chiar şi dacă pleci.“

Dar prima dată, vă spun, îşi iubeşte mama copilul ei. Iubirea copilului este doar replica la iubirea ei. Iubirea pe care o are Maestrul pentru copiii Săi, pentru elevii Săi este mai mare decât iubirea a sute de mame împreună. Ea vine de la Dumnezeu, care este în El. El iubeşte sufletul, el doreşte evoluţia sufletului, fără niciun motiv şi fără ca să aştepte nicio recompensă în schimbul iubirii – nimic de genul acesta. O mamă îşi iubeşte copiii poate cu speranţa ca dacă ei vor fi adulţi iar ea va fi la zilele bătrâneţii, să îi poarte de grijă. Dar Maestrul nu are nevoie de aşa ceva. El vede pur şi simplu că noi suntem cu toţii suflete. Dumnezeu în El vede: “Acesta este copilul meu.“

Cu cât dorul (de El) este mai mare în noi, cu atât mai mult va fi curăţată mintea noastră de mizeria lumii – curăţată de lacrimi, care curg din ochi şi spală. Doar această apă poate să spele mizeria care s-a adunat de-a lungul multor vieţi trecute.

Există două căi de a ajunge din India în Mecca: una peste mare, iar cealaltă pe uscat. Dar calea pe uscat este foarte nisipoasă, acolo de abea este apă. Prin deşerturile arabe nu există legături. Aşa e greu a ajunge la locul de pelerinaj ; nici cu caii nu e uşor, iar o maşină nu poate parcurge dunele de nisip. Cealaltă cale însă, calea ce duce peste mare este mai rapidă: pe această cale se ajunge în trei zile în Mecca. Maulana Rumi a spus la un moment dat: “Dacă vreţi să faceţi un pelerinaj la Dumnezeu, atunci luaţi calea ce duce prin marea de lacrimi. Veţi fi mai rapizi decât pe calea ce duce pe uscat şi prin deşert.“

La ce se referă? Când rostim rugăciuni, facem rituri şi rituale sau citim mecanic scrierile, iar inima rămâne indiferentă, nu poate să ne ajute să ajunegm la Dumnezeu, este precum gimnastica. Inima noastră ar trebui să fie prea plină în aşa fel încât să se reverse prin ochii noştri. Odată, un Pandit a citat din scrieri povestea Lui Rama în limba sanskrită. Un om simplu, (care nu înţelegea sanskrita) şedea la el, l-a ascultat şi a plâns fără întrerupere. Panditul s-a gândit: “Cred că acest om a înţeles cu adevărat prelegerea mea.“ Când cuvântarea a luat sfârşit, Panditul l-a chemat la el pe acest om: “Nu-i aşa că ai înţeles ceea ce am spus?“ El a răspuns: “N-am înţeles niciun cuvânt.“ – “Atunci de ce ai plâns atât de tare?“ L-am văzut înaintea ochilor mei pe Lord Rama ; inima mea era plină, de aceea am plâns. În timp ce eu eram adâncit în acel moment, nu am auzit niciun cuvânt din discursul tău. O asemenea iubire este vestitoarea lucrurilor care vor urma.

Înainte ca să vină ploaia, se adună norii pe cer, iar dacă pomul fructifer are flori, există speranţă ca pomul să facă fructe. Aşa poate să ajungă o inimă care e plină de dor şi de suferinţa despărţirii încât curg lacrimile din ochi, cel mai repede la Dumnezeu.

Noi câteodată nu avem nici măcar un gând îndreptat către Dumnezeu. Trec zile în şir fără ca noi să ne gândim măcar o dată la El. Poate noi nu am recunoscut încă toate aspectele jurnalului spiritual. Un lucru însă este foarte important : Vă amintiţi în cursul zilei de Dumnezeu în oameni, altfel nu v-aţi gândi la El. Măcar seara veţi face o contemplare: “La ce m-am gândit eu pe parcursul întregii zile? “Căci voi trebuie să treceţi acest lucru în jurnal. Nu este aceasta o mare binecuvântare ? Noi nu recunoaştem adevărul care stă la baza lucrurilor care ne-au fost date. (Dacă conduceţi jurnalul) spuneţi către voi înşivă: “O Dumnezeule, acest lucru nu ar trebui să-l fac, cutare lucru nu ar trebui să-l fac.“ Aşa vă gândiţi tot timpul la Maestru sau la Dumnezeul din El. O asemenea inimă va fi pregătită să-L atingă repede.

Aceasta a fost deci o rugăciune – atât de plină de devoţiune, plină de dor: “O Maestre, Tu pleci, dar te rog nu ne uita. Nu ne putem gândi la Tine dacă nu Te gândeşti întâi Tu la noi.“ Iubirea noastră este reacţia, precum am spus mai înainte. Dacă doi elevi ai Maestrului şed împreună, amintirea plină de iubire către Maestru vine de la sine. Nu e aşa ? Acesta este primul lucru pentru care vi s-a spus ca să nu rataţi întâlnirile în grup. Dacă şedeţi împreună, vă gândiţi la Maestru. Unul sau altul spune de la sine: “Asta este aşa, aia este aşa, “în acest mod se reanimează amintirea. Precum Hristos a spus: “Dacă s-au adunat chiar şi numai două persoane în numele meu, atunci eu sunt acolo.“ În acest mod veţi dezvolta receptivitatea voastră pentru El.

Dacă Maestrul iniţiază pe cineva, atunci El locuieşte din acel moment în acea persoană iniţiată şi nu o mai părăseşte niciodată, până când nu a dus acel suflet în braţele Tatălui. Această putere este numită Puterea Divină, Puterea Gurului sau Puterea Hristică. O asemenea atitudine şi timpul care este folosit în acest mod ne va face capabili(să-L atingem). Şedeţi pur şi simplu în dulcea amintire, veţi primi răspuns.

Aceasta este una dintre poeziile pe care le-am scris atunci când am fost despărţit de Maestrul meu. Dar cuvintele nu pot să descrie această stare. Cuvintele nu au nicio putere ca să exprime sentimentele inimii, dorul inimii. O asemenea atitudine radiază din atmosferă şi dispersează în acel moment toate gândurile exterioare, străine. Acolo unde se află un vultur, nu se află niciodată vrăbii, iar dacă undeva apare vulturul iubirii, nu se mai ridică niciun fel de gânduri. Aşa au spus toţi Maeştrii: “Inima v-a fost încredinţată ca fiind un bun sfânt. Nu profitaţi de ea. Ea îi este destinată Domnului. Lăsaţi-L doar pe Dumnezeu şi nimic lumesc să ia loc în acest tron.“

Asemenea rugăciuni vă ajută. Asemenea cuvinte vin direct din inimă. Câteodată folosim rugăciuni spuse de mult de către Maeştrii din trecut. Dar acestea sunt cuvintele pe care Ei le-au spus. Cuvintele ar trebui să se reverse proaspăt din inimile noastre proprii. A rosti mecanic ceva, nu poate să aibe nicio acţiune. Dacă-L iubiţi, atunci sunteţi în inima Lui. “Lăsaţi cuvintele mele în voi, iar pe voi în mine.“ Cum puteţi locui în El ? Prin a vă gândi la El. Cu cât vă este mai dor, cu atât mai mult se revanşează El. Vă costă pe voi acest lucru ceva ? – Timpul zboară!

În timpul perioadei de separare de Maestru(odată a fost o perioadă de opt luni), au venit aceste lucruri din inima mea. Noi nu avem decât o inimă, nu două sau trei. Sau câte aveţi voi? Una?

El doreşte inima voastră. Dacă voi vă daţi inima, ce rămâne atunci? Acolo unde este inima , acolo merge totul – corpul şi sufletul.

Aceste lucruri se înţeleg prin devoţiune şi dăruire. Urmarea lucrurilor în mod intelectual sau analizarea lor în mod filo sofic nu vă ajută pe mai departe. Dacă cei învăţaţi ar primi doar un gram de îmbătare cu iubirea Lui Dumnezeu şi dacă ar avea dor de Domnul, ar uita tot şi ar începe să danseze. Vedeţi? Într-o asemenea inimă locuieşte Dumnezeu. Însă atunci când noi ne rugăm, ne gândim la lucruri lumeşti, la copiii noştri, la cutare şi cutare lucru. Tulsi Das a spus: “Curăţaţi-vă inima, pentru ca Dumnezeu, Iubitul vostru să se poată manifesta în ea.“ Apoi el descrie mai exact, ce înseamnă curăţia inimii. El spune:

“Inima în care nu se ridică niciun alt gând decât cel către Dumnezeu, aceea este curată.“

Inima în care este iubirea pentru Dumnezeu, dorul după Dumnezeu este un recipient potrivit; Dumnezeu se manifestă în ea. De aceea se spune: “Binecuvântaţi sunt cei puri în inimă, căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu.“ La acest lucru se referă curăţia inimii.