Extras dintr-o prelegere a Lui Sant Kirpal Singh, 19 ianuarie 1964, Washington D.C.
Talk available as mp3 (21Mb, duration 1:02:03)

Aceasta este o rugăciune către Maestru: "Dă-ne o siclă cu vinul beţiei de Dumnezeu."

"Dumnezeu este o mare a tuturor îmbătărilor şi aceia ce au devenit ‘gura prin care El vorbeşte‘ sunt de asemenea, valuri arzătoare de îmbătare Dumnezeiască."

Aşa este rugăciunea. Pentru a primi această beţie venim la Maeştri, la aceia care sunt gura prin care Dumnezeu vorbeşte, a căror suflet a sorbit dintr-o înghiţitură beţia de Dumnezeu şi din care această beţie radiază şi se revarsă.

Noi ne rugăm Lui: "O Maestre, dă-ne o sticlă cu asemenea băutură ameţitoare. N-ai vrea să fii precum crâşmarul ce dăruieşte fiecăruia, să fii atât de bun încât  să ne dai şi nouă o sticlă cu asemenea băutură ameţitoare ce ne face să uităm totul când o bem? Iar dacă vrei, mai pune-ne şi din surplusul ameţitoarei beţii a celor ce-s prea plini de ea."

El se roagă aşa: "O Maestre, am căutat în toate templele acest lucru, dar nu am găsit această îmbătare nicăieri. Însă când am venit la Tine, mi-ai dăruit o picătură din ea, iar eu m-am ameţit cu o picătură pe care am primit-o de la Tine."

Există două poveşti foarte cunoscute în India. Una povesteşte de Farhad, care o iubea pe prinţesa Shirin. El a vrut să se căsătorească cu ea. El a fost înnebunit de iubirea pentru ea şi povestea peste tot: "O să mă căsătoresc cu ea." Regele avea o mare aversiune la acest lucru, de aceea s-a gândit ce poate să facă pentru a împiedica acest lucru şi s-a sfătuit cu ministrul său. Ministrul l-a sfătuit ca să-i poruncească la Farhad să construiască un canal prin care să se aducă apă din Himalaya până la palat. "Pune-l să construiască canalul şi el va muri în urma  efortului." Farhad a început să sape canalul din munţii Himalayei şi până la palatul unde trăia ea. Dragostea nu cunoaşte piedici, nimic nu e prea greu de făcut pentru ea. El a făcut ceea ce i s-a cerut pur şi simplu şi a avut succes. Regele nu a mai văzut nicio altă cale ca să împiedice căsătoria. S-a sfătuit din nou cu ministrul său. Ministrul i-a propus: "Lansează zvonul că prinţesa a murit." Când Farhad a auzit acest zvon, a luat toporul şi-a spintecat capul cu el şi a murit. Însă ce s-a întâmplat apoi? Prinţesa a auzit de incident şi s-a aruncat de pe acoperiş, murind. Este o nebunie extremă, o pură ieşire din minţi. Dar chiar şi această nebunie ar trebui să fie umbrită. "Dă-ne o asemenea îmbătare, încât această poveste a lui Farhad să pălească pe lângă ea."

Există o altă povestire a lui Manju, care iubea o prinţesă pe nume Laila. El a iubit-o foarte mult. Ea obişnuia să împarta zilnic pomană celor care mergeau la ea. Într-o zi el s-a alăturat cerşetorilor, pentru a se putea apropia şi pentru a primi pomană de la ea. Ea a dat fiecăruia ceva, dar când a venit Manju cu vasul în mână, ea a lovit cu piciorul acest vas. Vasul din mâna lui a căzut şi s-a spart. Manju era fericit şi dansa de bucurie. Oamenii l-au întrebat: "Ce ţi-a dat – nimic –  ea ţi-a spart vasul. " – "Ah, voi nu ştiţi ce mi-a dat" a spus el. Ea mi-a dat de înţeles: "Atâta timp cât nu spargi acest vas care este corpul şi nu uiţi de simţurile corpului, nu eşti pregătit să iubeşti."

Când Manju intra în oraşul în care trăia Laila, el săruta pământul pe care ea păşea, pereţii şi gangurile caselor oraşului, pentru că ea trăia acolo. Odată a fost văzut sărutând labele unui câine. Oamenii l-au întrebat: "Ce faci acolo? " – "Ah", a spus el, "odată am văzut acest câine fugind pe strada pe care locuieşte Laila mea." Aceasta este forma extremă a nebuniei iubirii.

El spune: "Ar trebui să primim o formă de ameţire, care umbreşte toate aceste forme de iubire, dacă această ameţire sau beţie spirituală este comparată cu aceste povestiri. "

Pentru a primi o asemenea ameţire, venim la Maestru, nu pentru a practica rituri şi rituale. Aceasta este o religie ce stă deasupra tuturor lucrurilor.

Shamas Tabrez spune: "Dacă mi-aş părăsi corpul şi dacă el ar fi tăiat în bucăţi pentru a se fertiliza cu el terenul, atunci nu numai cel ce va coace pâine din grânele crescute pe acest teren, dar şi cel ce o serveşte, vor fi îmbătaţi de această iubire." – El nici nu mai vorbeşte de cei ce mănâncă din pâinea făcută din aceste grâne. Exact acest lucru îl dorim. El este deja în noi, dar când ajungem în legătură cu cineva care este purtătorul cuvântului Domnului, primim un impuls şi flacăra din noi se intensifică.

Viaţa vine de la viaţă. Nicio carte şi nimic din ceea ce faceţi voi în exterior nu vă  poate da acest lucru. Maeştrii spun că nici dacă spuneţi rugăciuni, faceţi rituri şi rituale, daţi pomană, vă controlaţi simţurile şi duceţi o viaţă castă, nu puteţi să-L găsiţi aşa de uşor şi rapid pe Dumnezeu, ca atunci cand staţi la picioarele unui Maestru. Viaţa vine de la viaţă, aceasta este calea. Acest lucru îl primiţi în dar dacă deveniţi receptivi. Prin devotament şi totala dăruire de sine puteţi dezvolta această receptivitate. Nu trebuie să faceţi nimic altceva deoarece aceasta va deveni o parte din viaţa voastră.

Maestrul nostru a povestit deseori întâmplarea despre sculptorii sau pictorii de portrete din străinătate, ce veneau în China pentru a-şi etala măestria. Împăratul a consimţit ca să se pună la dispoziţia acestora o hală şi le-a permis să decoreze aceasta după bunul lor plac cu picturi. Câţiva pictori chinezi au vrut să-şi arate şi ei măestria cu această ocazie. Împăratul a spus: "Împărţiţi hala în două cu ajutorul unei perdele." Această hală era imensă, unul dintre pereţi a fost pus la dispoziţia artiştilor străini, celălalt perete celor localnici. Ei au început să pregătească pereţii. După câtva timp, pictura a fost terminată. Pictorii străini au mers la împărat şi au spus: "Pictura noastră este gata. Aţi avea bunătatea să veniţi şi să o vedeţi? " Împăratul a mers şi a văzut că pictura a fost deosebit de frumoasă. A fost impresionat de frumuseţea ei. Când împăratul a ieşit, pictorii chinezi i-au spus: "Aţi avea bunătatea să vă uitaţi şi la pictura noastră?" – "Bine." Când perdeaua a fost trasă, spre marea mirare a împăratului, pe acel perete se vedea exact aceeaşi pictură. Se vedea acelaşi lucru ca şi pe celălalt perete, doar că aceasta era mai clară decât originalul.

Originalul care era pictat cu mâna, mai avea pe alocuri mici imperfecţuini, dar în pictura reflectată acestea nu se mai vedeau.

Împăratul a fost stupefiat şi a întrebat: "Ce aţi făcut?" Atunci când două părţi concurează una cu alta, ele sunt foarte atente ca adversarul să nu vadă nimic din ceea ce fac. "Ce aţi făcut?" – "Domnia voastră, noi nu am făcut nimic", au răspuns ei. "Noi nu am efectuat munci obositoare, noi am lustruit pur şi simplu peretele în fiecare zi, în aşa măsură încât el este acum ca şi o oglindă. Asta e tot ce am făcut noi."

Iubirea este cea care aduce cu sine această reflectare. Ea este lustrul care-L reflectă pe Maestru în voi, este acel: "Nu mai sunt eu ci Hristos din mine." Aceasta este devoţiunea şi aceasta este ceea ce ne lipseşte. Poate că avem iubire în noi, dar eu vă spun sincer: "Iubirea nu cunoaşte piedici, iubirea înfrumuseţează tot." Şi: "Iubiţi şi totul vi se va da vouă." Dar devoţiunea este mai mare şi dăruirea totală de sine este şi mai mare. Aceea se numeşte iubire adevărată, cea care are devoţiune şi dăruire de sine totală. Acolo unde nu există devoţiune şi dăruire de sine, acolo nu există iubire. Prin devoţiune şi renunţarea la sine vă pierdeţi egoul din voi. Ceea ce El este, va fi reflectat în voi, veţi deveni El – El însuşi – fără eforturi. Acesta este lucrul suprem.

Hafiz a spus acelaşi lucru ca şi Sfântul Paul: "Este ciudat, dar eu am uitat complet de corpul meu. Am uitat de tot, dacă sunt eu sau Maestrul meu." Aşa se exprimă el. "Oamenii mă numesc Hafiz, dar eu sunt El şi El sunt eu." Un asemenea om se numeşte Gurmukh în terminologia Maeştrilor.

Gurmukhul este cineva care a devenit vocea Domnului. Acesta este un dar al Lui Dumnezeu. Este soarta celor care au devoţiune şi dăruire totală de sine. Acesta este lucrul suprem pe care trebuie să-l învăţăm.

Şi în iubire depăşim câteodată limitele. Îmi aduc aminte, odată am scris într-o scrisoare către Maestrul meu: "Te rog să-mi dai o iubire, o iubire care nu cere nicio compensare, o iubire altruistă, care nu depăşeşte limitele respectului." Când noi iubim, se întâmplă câteodată că depăşim limitele respectului. Şi ce a făcut El, (Maestrul Baba Sawan Singh) El a strâns scrisoarea la inima Lui. "Îmi doresc oameni, ce poartă o iubire plină de respect, o iubire care să nu întreacă limitele respectului." Exact acest lucru trebuie să-l învăţăm noi. Ea nu poate fi atinsă prin tragere de concluzii intelectuale, ci ea trebuie trăită.

Trebuie să învăţăm să iubim cu o iubire altruistă, care se ridică la devoţiune şi renunţare totală de sine. Dacă iubiţi în acest fel, deveniţi un Gurmukh. Acest lucru presupune "a deveni un Gurmukh". Atunci nu mai aveţi de ce să vă temeţi, căci Maestrul trebuie să preia toate greutăţile. Un copil care are o mamă, nu trebuie să se teamă de nimic, nu trebuie să-şi facă griji pentru hainele lui, mâncarea lui sau pentru faptul că va fi sau nu îngrijit. Noi trebuie să trăim după aceste lucruri. Dacă faceţi în acest fel, veţi vedea că o să evoluaţi minunat.

Precum spune Sfântul Paul: "Veţi simţi – nu simţi, ci primi o experienţă." El face din voi un fluier prin care vă insuflă viaţă, pe care voi o daţi mai departe altora. Emerson a spus: "Gândurile ce se înalţă fără a fi gândite sunt întotdeauna gândurile perfecte. "Maeştrii nu vorbesc niciodată de la nivelul gândirii: "Acum trebuie să spun cutare lucru, apoi cutare lucru... " – Gândurile Lor vin de la sine.

Un Maestru este deci Dumnezeu în om – recunoaştem noi acest lucru? El nu afirmă acest fapt despre El însuşi, dar El acţionează ca şi Hristos, toţi ceilalţi Maeştri au spus: "Eu şi cu Tatăl meu suntem una." – "Este Tatăl, cel care acţionează prin mine." El este la fel de conştient. Câteodată ei trebuie să specifice cine sunt. Odată când un discipol a spus către Hristos: "Tu ai vorbit totdeauna de Tatăl, nouă ne-ar fi de ajuns dacă ni L-ai arăta pe Tatăl." Atunci Hristos nu s-a putut stăpâni şi a spus: "De atâta timp sunt printre voi şi voi nu ştiţi că Tatăl este cel ce prin mine acţionează!" Apoi a mers mai departe şi a spus: "Oricine m-a văzut, acela L-a văzut pe Tatăl." Maeştrii sunt conştienţi, deşi ei acţionează la nivelul corpului omenesc.

Fiţi siguri că Maeştrii vin din timp în timp, lumea nu este fără Ei. Însă nu este o regulă ca ei să continue pe aceeaşi linie. Nu, Ei pot să acţioneze aici şi acolo sau indiferent în ce loc. Această putere acţionează totdeauna în întreaga lume. Şi indiferent unde acţionează această putere, veţi vedea că ea vă dă o experienţă, ca voi să puteţi să vă începeţi drumul interior. Acesta este singurul criteriu. La timpul potrivit veţi începe să-L vedeţi în voi. Unicul lucru necesar este ascultarea.

Maestrul nostru a spus deseori: "Puteţi să vă petreceţi viaţa întreagă căutând un Om în Dumnezeu – timpul acestei căutări se va socoti ca şi devoţiune." Dacă veniţi la cel adevărat, toate eforturile voastre vor fi răsplătite prin milostenia Domnului. Atunci nu mai trebuie să vă fie frică de nimic. Nu trebuie decât să-i fiţi devotaţi Lui. Aceasta este milostenia Domnului, care acţionează peste tot în această perioadă materială.

(În întreaga încăpere este linişte).

Întreaga atmosferă devine plină de pace şi linişte.

(O elevă cântă o poezie, pe care Maestrul a scris-o pentru Maestrul Său.)

Suntem aici pentru a dobândi această "ieşire din normal". Gândesc că vorbim despre - nebunia iubirii.

"Din nebunia iubirii, Te vom vedea; Unicul, pe care-L iubesc va veni."

Odată am călătorit spre Amritsar. Maestrul (Baba Sawan Singh) era aşteptat acolo. Noi am stat împreună şi am aşteptat sosirea Lui. Atunci a venit vestea că Maestrul nu va mai veni. Cu toţii am fost deprimaţi. Unii au plecat, eu am rămas. Acest lucru era o nebunie, aş spune. Am scris această poezie: "El va veni, eu îl voi vedea cu proprii mei ochi. " Acestea le-am scris şi umblam de colo colo, ca ieşit din minţi. Cam după o oră a venit Maestrul. Aşa de mare e puterea de atracţie a iubirii.

Aceasta este poezia scrisă atunci:

Din nebunia iubirii, Te vom vedea;

Unicul, pe care-L iubesc va veni.

El trebuie să vină! Îl vom vedea pe Iubitul meu Unic!

Din nebunia iubirii, Te vom vedea;

Unicul, pe care-l iubesc, va veni.

Din nebunia iubirii, Te vom vedea;

O Maestre Sawan, trebuie să Te vedem!

O Unicule Desăvârşit, Te vom vedea!

Din nebunia iubirii, Te vom vedea;

Unicul pe care-L iubesc va veni.

Şi într-adevăr aşa s-a întâmplat că a venit. Iubirea este deci o putere foarte mare.

Aşa cum o oglindă nu reflectă chipul vostru atâta timp cât nu are politura din spatele sticlei, tot aşa în spatele vostru trebuie să stea acest strat de iubire, care îl va reflecta în interiorul vostru pe Maestru – Dumnezeul din voi.

Din nebunia iubirii Te vom vedea.

O Maestre Sawan, trebuie să Te vedem.

O Unicule Desăvârşit, Te vom vedea.

Când norii apar, cade ploaia. Când simţiţi o asemenea durere, încât nimic nu mai stă între voi şi Iubitul vostru, Maestrul, atunci această durere este solia sosirii Domnului.

Odată, în timpul unui Satsang, Rai Saligram se afla în această stare, ieşita din normal. Întregul Sangat a început atunci să simtă această nebunie a iubirii.

Odată la aniversarea zilei morţii lui Hazur s-a întâmplat că întregul Sangat a început să plângă.

Iubirea este deci totul. Iubirea înseamnă devoţiune şi totala renunţare de sine, este cel mai înalt ideal. Iubirea însă începe cu: "Dacă mă iubiţi, atunci respectaţi poruncile mele." Precum Hristos a spus. Acest lucru nu vă costă nimic. Nu veţi fi cei care pierd, acest lucru vi-l garantez. În scurt timp veţi primi ceea ce nu aţi putut dobândi întreaga voastră viaţă, căci veţi reflecta toate acestea; precum pictorii care au vrut să atingă acest lucru.

Bine, Dumnezeu să vă binecuvânteze.